Am fugit iar. De el, de mine, de toți ceilalți. Credeam că ”acasă” poate fi și acolo unde era mai demult. Nu mai e. Mă simt străină aici de câte ori revin. Îmi vine să fug la cealaltă ”acasă”. Dar acolo sunt toate lucrurile la care nu vreau să mă gândesc acum.
M-aș pierde pe drum. Un drum continuu dinspre viața mea spre nicăieri. Spre oriunde ajunge și nu e aici. De-asta îmi place atât de mult să conduc. Simt că la 140 km/h nu mă poate ajunge nimic din urmă. Cum lucrurile noi sunt întotdeauna o provocare și o plăcere, prefer să le aduc mereu în calea mea. Gonesc sfidător în paralel cu trenul vieții mele. Dacă tot l-am pierdut acum mulți ani, măcar să-l văd încotro se îndreaptă. Am impresia că la un moment dat va ajunge într-o gară și se va opri. E bine că șoseaua mea nu se termină niciodată. Voi lua o curbă periculoasă și mă voi depărta de tren. O să fie end of story și mă bucur, că simt că e aproape.
Între timp îmi doresc un Crăciun cum n-am avut niciodată și n-o să am nici anul acesta. Liniștit, departe de lume, înzăpezită undeva într-un vârf de munte cu acel EL pe care îl tot caut și nu-l găsesc. Adevărul e că de la o vreme nici nu l-am mai căutat. Mi-am reglat conturile cu toți cei cu care l-am confundat. Aș vrea să înțeleagă și ei asta. Într-o zi, probabil că vor înțelege. Oricum, acum nu mai e treaba mea.
Beau o cafea cu lapte, fără zahăr, să-mi amintesc că viața are gustul pe care vreau eu să i-l dau. Îndulcitorul nu-și are loc în cafeaua celui care fuge. Mă mint că anul viitor va fi dulce, mai bun și că, poate, undeva pe drum, un alt șofer pribeag va conduce la unison cu mine, pe drumul acela cu sens unic pe care-l visez uneori.
Nu, încă nu a venit Crăciunul. Poate anul viitor. Deocamdată apăs accelerația și închid ochii. Trece repede. Anul viitor e aproape.