Îmi spunea azi cineva că singurătatea e cea mai înșelătoare boală. Te contaminezi treptat, fără să-ți dai seama, te bucuri de simptomele ei și apoi, când realizezi că ceva nu e tocmai bine, e prea târziu să mai schimbi ceva. Suntem bolnavi de egoism, de frica de a ne asuma ceea ce facem și ceea ce spunem. Suntem bolnavi de prea mult NOI, de-asta sfârșim prin a fi singuri.
Ciudat cum NOI ăsta ne face rău în orice context l-am pronunța. Noi doi e prea mult. Noi (cu toată complexitatea părților noastre) e deranjant. Noi ne căutăm mereu părțile în cei din jur și când le găsim începem să le arătăm cu degetul. Pentru că nu ne plac oamenii iresponsabili, nu ne plac cei care fug de ei, nici cei care își devorează cu pasiune singurătatea. Nu ne plac pentru că nu avem loc lângă ei. Ei cred că își sunt suficienți. Așa cum credem și noi că suntem. Totuși, nu ne putem abține să nu căutăm în ceilalți confirmarea a ceea ce suntem, ceea ce facem și a ceea ce ne-am dori să fim.
E un cerc vicios. Fugim de unii și ne închidem în noi, pentru a căuta apoi alții care să ne confirme că facem bine ce facem. După care iar ne speriem și fugim. Mereu la noi, mereu în singurătatea noastră. Aici nu are cine să ne arate oglinda, pentru că nu vrem să existe oglinzi. Și, în ignoranță, ne credem fericiți. Ne mințim că ne este bine, îndepărtăm de lângă noi toți oamenii care spun că nu-i așa. După care, peste 15 ani sfârșim prin a ne cumpăra pisici, că ceilalți oameni sunt prea ocupați să își trăiască viața.
Da, singurătatea e o boală. A celor care fug de ei și încă nu au învățat să își înfrunte temerile. Sau nu vor. Sau pur și simplu nu pot. Măcar ei sunt liniștiți pentru o vreme. S-au oprit din căutat, au închis ușa și ascultă liniștea din jur. Să nu-i deranjăm. Să nu ne deranjăm, vă rog.